Clepsidră

Zumzet...mult zumzet. Cumulat cu agitația, cu anxietatea care scrâșnește metalic din dinți. Norii sunt extraordinar de grei...zeci de mii de tone prăbușindu-se violent spre pământ. Copacii au mâini lungi în loc de crengi...și sutele de mii de palme țin strâns în pumni mănunchiuri de frunze vii. Munții sunt de fapt niște clopote gigantice, năzdrăvane instrumente muzicale vrăjite de măiestria naturii. Toate apele s-au transformat în cristale transparente ce metamorfozează lumina în materie, după ce-o trec prin labirintul hipnotic al jocului... Păsările au rămas la fel, dar sunt destul de triste pentru că nu mai au unde-și face cuiburile. Mâinile alea se mișcă tot timpul și tremură violent uneori. Așa că nu mai pot sta acolo. Nici pe lângă munți, ale căror triluri asurzitoare le fac să simtă anxietate. S-au mutat toate în turla unei birserici părăsite dintr-un sat părăsit de toți oamenii pe care-i găzduia. Și-s chiar foarte fericite acolo.

Oamenii în schimb s-au transformat în duhuri. Sunt foarte bucuroși pentru că în sfârșit pot să zboare. Așa că miliarde de spirite cu rânjetul până la urechi zboară nestingherite în jurul pământului, fluturându-și crengile înaripate deasupra tuturor făpturilor și căpcăunilor și poluărilor și crimelor și traumelor și fricilor. Și toți cântă în același timp și atât de frumoase și emoționante sunt cântecele lor încât fiecare atom începe să danseze frenetic în ritmul muzicii...

Și chiar în momentul în care se-ajunge la apogeul trăirii metempsihotice sună gongul. Semn că a mai trecut o sencundă...