Scrisoare pierdută

Si uite-asa ma trezesc din nou inaintea unei sesiuni, cu umerii greu apasati de povara inactivitatii, incercand  pentru un auditoriu semi-inexistent sa fac putina figuratie pentru ca nu cumva sa-mi fie aruncate in fata  reprosuri grosolane...

   Despre neajunsul de a nu fi neprihanit, si altele....

Noi suntem treji.

Dar lumea visează. Visează la strașnicii cai verzi pe pereți, cu coama stufoasă, răsfirată peste gâtul gros, musculos, demn și vânjos, al armăsarului imaginar ce întruchipează, simbolic, starea de mai bine...
Vă spun eu: cu așa justificări, înnebunim cu toții. Vă spun eu. Cu astfel de gânduri morbide, ne autodistrugem, încetul cu încetul, secundă cu secundă. Gând peste gând, peste gând, peste gând, peste gând.
Veșnic destrămatul Turn Babel e reconstruit cu sârguință după fiecare depresie, dezamăgire, ezitare sau spaimă...Și nu e bine. Vă spun eu, nu e bine.
Trebuie să ne eliberăm. Să evoluăm și s-avem curajul să spargem barierele. Barierele conformismului, barierele distrofiei mentale și, mai ales, ale fricii de necunoscut. Să avem mințile, trupurile și spiritul într-o relație de pace, de armonie și nu de competiție. Să ne risipim monopolizările, egoismele, furiile și angoasele, păcatele și secretele, rușinile, fricile cele mai lăuntrice. Să purificăm  pur și simplu și să eliberăm, să curățăm...
Și poate, după asta, ne vom simți un pic mai bine.

Malahia mâncătoare de Suflete ale Domnului!

S-a întâmplat zilele astea să dau peste două articole revelatoare: acesta este primul. Predica Cuviosului Nectarie Sopon despre malahie. Suna interesant, mai ales că nu-nțelegeam ce e aia malahie. Așa că l-am citit. Și m-am îngrozit. Pur și simplu: ”..uneori este cu trebuință să canonești scârbavnicul mădular, strângându-l în mâna stângă cât se poate de tare (până ce te doare grozav), câte o jumătate de ceas, înainte de culcare, în fiecare zi.

[...]Să stăm cu frică, să stăm bine, să luăm aminte!”.

Clipă (1)

În așteptarea frigului, vorbesc în gând. Sunt singur, bine-mersi. Și vorbesc ce vreau eu, absolut orice vreau eu!
Despre crime, despre pornografie, nebunie, despre lăcomie și trufie, măgărie, strechie, golănie!
Despre moarte, mare, minuni și mănăstiri.
Despre suflet și întruchiparea lui. Despre conștiință și modalități de tortură?
Putem explora orice latură a imaginației noastre, oricât de bolnavă...
Dar niciodată nu reușim să ne sincronizăm. Cum ar fi ca eu și cu dumneata să trebuiască să ne întâlnim săptămânal pentru a ne...raporta unul altuia alegerile de peste săptămână. Frământările noastre cele mai reprimate, împărtășite unui străin cu aceeași îndatorire. Cum ar fi să ne dezgolim unul în fața altuia, fără nici cea mai măruntă mască, la fel de vulnerabili ca un prunc.
Despre proiecții holografice hiperconștiente.
Despre droguri, despre degradare, blestem și...cicoare.
Parcă încep să-ntrezăresc niște frisoane.Mhm..Da, în sfârșit vine frigul. Doamne, ce mult a mai durat...

Mai facem unul?

De ceva timp încoace mă obsedează întrebarea asta. Mă urmărește oriunde, și mă strânge din ce în ce mai tare de gât. Tocmai mi-am schimbat tastatura și ”â”-ul nu mai e la locul lui. Practic nu-mi mai pot desfășura gândurile din cauza unui nenorocit de ”â”. Nu ajunge doar o literă..nu. Schimbă și locul ghilimelelor. Noroc de faptul că pe dânsele pot să le descriu printr-un cuvânt ce nu include ”â”.

Nocturne

Ora trei dimineața. Capul ar trebui să fie așezat pe pernă, în poziția corespunzătoare. Ochii ar trebui să fie închiși. Fiind în starea REM, se mișcă foarte repede în toate direcțiile, focalizând sporadic, secătuindu-se de energie. În schimb, tu stai în fața calculatorului. Uite, nici măcar muzică nu se-aude. Doar apăsătoarea și zgomotoasa liniște publică.
Mai bine. Mă gândeam la tot felul de lucruri astă seară, plimbându-mă dintr-un loc în altul, schimbând pături aburinde de oameni legați unul de celălalt, arcuiți, cu găuri pe mijloc. Trecând din privire în privire, din zgomot în zgomot. Sunt foarte critic. În toate sensurile. Critic de dimineață până seara, specializat în fiecare aspect. Păcat, nimeni nu îmi citește studiile. Însă mă mențin bine. Motivația nu m-a părăsit încă. E bine. E în regulă. Nu, nu știu în care. Probabil n-are nici o importanță.

Aberații

Cu un firicel de mărar printre dinți, mă arunc plin de interes într-o dispută fabuloasă. Care sân e mai vrednic, cel de căprioară sau cel de scroafă? Toată lumea sare cu argumente dintre cele mai elevate, mai poroase și incontestabil solide. Însă mă văd țintuit de hotărârea celor din jurul meu. Sunt prins în mijlocul unei lupte cu bice, intermediarul, exponatul pe seama căruia demonstranții își dovedesc iscusința în mânuirea vergii tăioase. De ce-am ajuns aici? Bună întrebare, zău așa...
Presupun că totul a pornit de la încăpățânarea de a nu mă arunca în hăul uitării. Știu, știu, e o mare prostie, însă n-am putut să mă abțin. Îmi place atât de mult să-mi ating capul de tot felul de suprafețe dure, încât curiozitatea și patima m-au copleșit pur și simplu. Am devenit dintr-o dată fascinat de autoflagelări pompoase, drept pentru care m-am apucat de confecționat stâlpi și pereți pentru adevărații cunoscători.

Din ciclul "Spontaneități precare", vă prezentăm..

Spontaneități.
Spontane.
Cu sau fără sens... alternează haotic și zău dacă asta are vreo importanță. Plutesc prin aerul îmbâcsit. Plutesc tot felul de gânduri, de posibile materializări ale unor idei, planuri, schițe ascunse adânc în inconștient. Aici ai timp, chiar ai timp să le vezi cum trebuie. Să înțelegi, măcar o fragedă parte din toate cauzalitățile pe care le vor crea sosirile lor în planul concret...

Bine, Pa!

Există un personaj în ilustra și ignoranta istorie a inculturii românești numit „Bine pa!”. E o alegorie veche, o slăbiciune a construcției extrem de fragile a ființei umane. A fost formulată cu eleganță de mulți literați și subtili diplomați. A fost învăluită în mister și altoită cu tot felul de excentricități excentrice. Dar inconștientul nostru știe despre ce-i vorba, știe că-i un truc ieftin, lipsit de orice fel de nuanță sau importanță...

Pentru mine cel puțin, jocul de-a puterea e stupid și eminamente inutil. Și sincer vă spun (ce detest formularea asta), până acum am  fost devorat de oameni ce s-au trezit deodată cu toată puterea în brațe. Au abuzat de dânsa. Fiecare în felul lui, cu frustrările specifice. S-au trezit peste noapte faraoni, demizei, cu putere de viață și de moarte...
Nu-mi place să domin, cu toate c-am înțeles că ar fi o chestie foarte intrigantă. Îmi place să provoc prin dezinvoltură, prin imprevizibil. E un joc de-a responsabilitatea inversată pe care, recunosc, îl exagerez până-n pânzele albe. Pentru că omul și libertățile lui se află într-o artificială relație de respingere.

Fragment (I)

Știu că-ți place felul în care mă pierd. Te gâdilă așa, te mângâie, te face să te simți cu adevărat puternic. Am auzit de multe ori despre astfel de viteji care, îmboldiți de o sete mistuitoare, de o râvnă neastâmpărată, au început să se îndeletnicească, în anumite locuri strategice, cu negoțul de suflete. E o afacere înfloritoare în anumite părți ale pământului, mai ales acum, în vremuri în care se pune la îndoială până și existența luminii, sau a pietrei din interiorul muntelui...

Se zice că lumea se emancipează, civilizația evoluează, se ridică în laurii progresului pe noi culmi ale existenței materiale. Nu pot crede așa ceva, cât încă-mi văd slăbiciunea ținându-mi picioarele în lanțuri. Cât îndoiala mă cocoșează și-mi înțeapă coastele cu dinții... Nu mă simt evoluat de vreme ce trebuie să-mi păzesc punguța aproape goală, trebuind să mă uit de două ori în fiecare direcție înainte să închid ochii....