Confesiune

Jocul e cumva întins pe mai multe dimensiuni, pe mai slabe legături atomice... Vin roboți stupizi și genialitate ieftină, de porți întredeschise spre desăvârșire ce emană mirosuri pestilențiale și abjecte.

Viziuni viticole...

Pe la un cuarc de noapte,
Pe înger îl apucă diareea. Avea atâta amplitudine cosmica,
încât singurul lucru pe care-a apucat să-l facă, a fost să-și împrăștie norii de sub picioarele-i eterice.
Nu te poți pune, dom'le, cu excreția cosmică, nici măcar de ai rang mare în ceruri.

Incantație...

Știu că ești acolo, undeva... Îți văd doar forma din depărtare. Și te luminează ceva  atât de tare încât sunt convins că voi orbi dacă aș încerca să te pătrund cu privirea.

Legenda păsărilor metalice

E trecut de miezul nopții...sunt obosit și-aud zgomote sinistre din pereți. Pare-se că niște animale fără casă și-au făcut culcuș în pereții  mei. Nu le-alung...N-am de ce. Nu mi-au făcut nimic, cu toate că, uneori, zgârieturile lor mecanice mă înfioară. Niște animale metalice și-au făcut loc în sufletul meu. Nu le e frică de nimic, nici măcar de focurile pasiunii care din când în când mă cuprind.

Dialoguri interioare...

[Încercați să vă imaginați dialogurile într-o sferă cumva dramatică...]


-Sunt nebun, domnule doctor! Nebun de legat, schizofrenic chiar! Sunt nevrotic, maniaco-depresiv,sunt psihopat! Sociopat, declasat, dilit, descreierat. Mintea-mi e încețoșată, nu văd bine, nu aud bine, am tenul îmbătrânit. Trebuie să mă internați în spitalul dumneavoastră, trebuie!!!

Piticii de pe soare

Veleitățile și pseudovalențele lingvistice pălesc în fața autenticității emoției... E ca și cum ai recunoaște geniul unui imbecil care, într-o clipă de regurgitare mentală, rostește adevarul ce îl bântuie de ani și ani de zile. Pe care mereu a încercat să-l sugrume, cu toate că niciodată nu i-a putut simți grumazul.
Nu-i nevoie de lucruri complicate, de cine știe ce planificări sau sistematice scheme abstracte... în nici un caz. E de-ajuns putină nebunie, coroborată cu naturalețea spontaneității. Oricine are ceva de spus și pentru a se elibera nu trebuie decât să îndeplinească puținele condiții elementare. Dezinvoltura, uciderea proastei și recalcitrantei inhibiții, nebunia recunoașterii dimensiunilor interioare, la fel de vaste ca înseși marginile universului...

Portret suprarealist

Motto: "Copacii vor doar să stea la umbră..."

Din sincretismul abject al lipsei de substanță, vă trimit o bulă călătoare. Da, e la fel de proastă ca și banală, dar asta numai în aparență... De fapt, e o chestie nemaipomenit de interesantă. Dar nu pentru minte. Ne pare rău, nu servim rebuturi în camera asta. Nici măcar așa-numiții oameni decenți. Astăzi avem un tratament special pentru nebuni,debili,descreierați și iubitori de patrie. Un mic marș dinamic, așa, ca pentru stârnirea apetitului...apoi întuneric, cu zgomote sinistre, guturale...pentru ca într-un târziu, capetele să vă fie tăiate de însăși Nemurirea. Care e fată bună, dar cam paranoică ce-i drept. Ea e mai temătoare așa. Temătoare de sine, temătoare de tine și de tot ce-i cuprins între. De urma gândului ce n-a ajuns niciodată până la gândire... Soluția tuturor problemelor, revelația, mântuirea, rătăcită pe undeva, prin mintea noastră deloc neîncăpătoare...

Cronicarul Universului

[...] Se lăsă pe spate în scaunul de paie artificiale și trase adânc în piept o gură de aer reciclat. Locuia într-o cameră modestă, cu diametrul de 4 metri, utilată cu un dom demn de poveștile ancestrale...Erau proiecții primitive, vieți private de tehnologie, de siguranță, sau conștiință universală. Ca niște șobolani închiși, timp de câteva milioane de ani, într-un laborator gigantic de mărimea M, orbitând în jurul unei stele galbene. Vedea frânturi, tinerețe, moarte, băutură, sex, marile mistere asociate raselor primitive despre care se știa atât de puțin...

Dupa intalnirea cu fata imaginara...

E vorba de spatii...Spatii intime, spatii comune, distante arbitrare de care avem disperata nevoie.Trebuie cumva sa parcurgem un anumit proces pentru a-i putea observa particularitatile.Trebuie sa cultivam sentimentul pentru a ne putea bucura de el.

Nu-i vorba de intrebare....

Si nici macar de foame. Nu-s intrebari intreabatoare, nu-s lipsuri care sar din sacul gol. Nu e nimic de genul asta, pe cuvant. Nu e nepotrivire, nu e nici ghinion... nu-i numic, dar absolut nimic din sfera lucrurilor pe care le-ai...ghici din prima incercare. E doar un simplu sens,putin doar, mai abstract. Si nu din profunzime, nici macar din amintiri ce demult s-au sedimentat intr-un sens impropriu. E ca o melodie pe care nu stii unde s-o arunci.O stii, ti se misca pe sira spinarii, iti excita intreg corpul, dar parca nu poti s-o atingi. Se plimba libera, asa, printre portile inlantuite, de parca ti-ar cunoaste fiecare por. Lacrimi au fost destule, slava Domnului. Acum nu mai conteaza. S-a intiparit pe Suflet, s-a platit pana la ultima centezima, si-acum e vorba doar de echilibru.