Pauza

Iată că mai există și momente în care timpul se oprește, la fel cum și umbrele au nevoie de răgaz pe timp de noapte, iar oamenii de confirmări de tot felul pentru ca nu cumva să fie copleșiți de îndoială.
Există câte un motiv pentru fiecare motiv, câte un ochi pentru fiecare dinte, și câte-o pană pentru fiecare gând.

Simbiotisme

Excrescența din spinarea mea se numește cocoașă.
Oamenii cocoșați, sau gheboși, au frică de zbor.
Nu știm dacă frica provine din experiențe neplăcute
sau dacă e doar o frică de necunoscut.
N-are importanță.
Pe lângă neamul cocoșaților,
avem neamul înaripaților.
Ăștia nu se mai satură de zbor.
Se desfată în orgasmice
bătăi de aripi.
Primii cunosc pământul.
Ceilalți cerul.
Fiecăruia îi lipsește ceva.
Amândouă neamurile sunt nefericite
din lipsă de armonie.
Cum împăcăm extremele?
Nimic mai simplu:
mai întâi, se iau câte un cocoșat
și un înaripat.

Cum mi-am petrecut viața

Viața mi-am petrecut-o după cum urmează.
După fecundare, visul meu a fost să cresc, drept pentru care am crescut. După creștere, am visat să mă nasc. Drept pentru care m-am născut. Au urmat nenumărate vise, pe care le-am visat.
Am gustat puțin din realitate și nu mi-a plăcut, prea amară pentru gusturile mele. Așa că m-am întors la dulcele vis.
Relația mea cu realitatea e foarte șubredă. Revin la dânsa doar atunci când nu mai am țigări.
Când mă lupt cu mine, scriu. Asta-mi astâmpără foamea de vis.
Foamea de țigară rămâne nesătulă, drept pentru care algoritmul se repetă până țigara ajunge în gură.
După terminarea țigării, se trece la pasul următor: viitoarea țigară, viitoarea viață, viitorul vis.

27 martie 2012, Max 12:17

Bijectivitate

BIJECTÍV, -Ă adv. (Mat.; despre funcţii) Care este în acelaşi timp surjectivă şi injectivă. [< fr. bijectif].

Excesul se deosebește de inces prin aceea că ne duce cu gândul la o abundență exterioară. Incesul pe de altă parte e doar o abundență interioară. 

Excesul se ocupă de lucruri materiale: țigări, bani, oameni, relații și așa mai departe.

Incesul se ocupă de lucruri interioare: singurătate, sete, cunoaștere, frică, îndoială, moarte.

Fiecare om este o mamă. 

Se sădește în noi sămânța morții

chiar în clipa în care în mamele noastre

se sădește sămânța vieții.

Călătorii redundante

Stai și te-ntrebi câteodată până unde poate merge paranoia? Până unde-i ajung brațele pline de ventuze vâscoase? Cu ce colț ascuțit va reuși într-un târziu să-mi sfâșie trupul imobilizat?

Mintea e un minunat instrument de tortură... Și de cunoaștere, bineînțeles, doar că în ultima vreme, tortura a devenit o modă...

Trăim, din păcate, într-o lume omogenă, așa că până și cele mai banale lucruri capătă proporții apocaliptice în momentul în care puterea înclină balanța în favoarea lor.

Revenind la minte...e și dânsa domnișoară până la urmă ...Și-aici se rupe filmul. Revii la realitate, îți dai seama de faptul că ale tale creații sunt bine, sănătoase. Că totul se întâmplă în mintea ta, care te torturează tot timpul. Numai că de data asta ai prins-o în fapt: stătea cu rața în gură în fața porții ce desparte sănătatea ta mentală de nebunia bolnavă.

Copacul

Mi se aprinde părul...

Mi se aprinde Părul, Doamne,

Și-o dată cu el și sufletul pustiu.

Se ridică, Doamne la cer cenușa mea

Și fumul meu,

Și lacrimile mele.

Se împrăștie-n aer și sunt mâncat de vânt...

De ce, Doamne?

De ce mă lași sfâșiat de îndoieli? De ce te-ascunzi

prin locuri pe care nu le pot strivi cu pumnul?

De ce te-ascunzi de colții mei de fiară?

De ce fugi?

De cine fugi, Doamne?

Spune-mi măcar ce am,

Sau ce nu-ți place.

Ce ramuri am uscate?

Ce umbră am pe frunze, ziua, 

De cresc atât de cârn și surd?

De ce îmi arde părul, Doamne?

24 martie 2012, Underground 23:13

Gânduri primăvăratice (omagiu Nichita)

Se începe dimineața cu mult entuziasm. Se iese neapărat afară, unde-i vânt și cald și bine.

Se iau trei bile perfect rotunde și se ciocnesc tare, cu putere, până când se vor crăpa în multe, multe bucăți de sferă.

Începe acum culesul roadelor. Se caută un coșuleț sau o punguță și se adună toate resturile, ținând trează mintea care începe subtil să se retragă. Nu! Mintea trebuie să rămână acolo, trează, lucidă, trebuie să învețe disciplina, faptul că nu are control, că e doar o parte dintr-un mecanism complex și armonios.

Creatoarea de Fluturi

Trimite spre mine colțul albastru,
Al gândului neprihănit.
N-am nevoie de mai mult pentru a
Transforma Universul într-un fluture.
Cercurile Infinitului îi servesc drept drept aripi,
Iar corpu-i eteric are formă de umbră.
N-am nevoie de mai mult pentru a-l
umple de culoare.
Voi folosi pistruii tăi, dacă-mi vei permite,
Și nici de flori n-am grijă, pentru că
Aripile tale sunt atât de mari încât
fiecare pană poate la fel de bine să
fie o oglindă.

Dinspre Primăvară...

Nu te poți pune, domnule, cu primăvara. Nici măcar de ești foarte curajos. Primăvara are nebunia ei specifică și trebuie lăsată să se desfășoare...
Se va potoli într-un târziu, pe la începutul verii. Poate o să fim și noi mai copți pe vremea aia.
Cu pulpe fragede, zemoase și culorii vii, intense. Și poate cineva  va gusta din noi, nu știm cine, cu toate că intuim foarte bine. Și, poate, ne vom simți mai împliniți, mai plini de nesecate izvoare de mană...
Sălbăticia e o virtute. Nu-și permite oricine să devină primitiv, să umble pictat pe piept și în chiloți prin tufișuri, vânând misticii mistreți.

Se-adună, se-adună!

Se-adună, se-adună, toate gândurile mele într-o noapte fără lună.

Se-adună spirite pierdute în jurul unui foc lipsit de lemne.

Se-adună, se-adună toți sălbaticii se-adună

s-o vadă pe prințesa Lună devorând primul ei nou-născut.

Se-adună, veșnic se-adună tristețile mele într-un bol fără fund și toartă.

Se-adună, se-adună, toate gândurile mele într-un cal de lemn se-adună...

Vor să-mi invadeze sufletul curat, Cetate!

Problematica duală a comunicării defectuoase și lupta cu un fioros căpcăun al Egoului

Totul a început de la o discuție cu o prietenă...de fapt, a fost o mică neînțelegere provocată de caracteru-mi sălbăticit și lipsit de coerența unor reguli absolut naturale pentru  marea majoritate a oamenilor...Trebuie să fac o mică dar importantă clarificare pentru cei care nu mă cunosc: bunul simț mi-e un concept foarte străin. Aș putea aduce argumente peste argumente, clarificări peste cauzalități, dar nu-și au rostul pentru că adevărul e mult mai simplu: bunul simț mi-e un concept străin. 

Ei bine, de-aici a pornit o focoasă și defectuoasă confruntare (cuvânt aspru care , probabil, poate fi folosit doar pentru punctu-mi de vedere periferic), al cărei deznodământ e foarte previzibil, atât ca formă cât mai ales ca și repercusiuni. Și-atunci am început să-mi pun întrebări cu privire la mecanismul comunicării și autenticitatea și stabilitatea canalelor metafizice prin care acesta își desface multiplele și solidele brațe.